Parabola, mit si simboluri biblice in romanul Idiotul

Prolegomene la o istorie a literaturii crestine. Parabola, mit si simboluri biblice in romanul "Idiotul" al lui F. M. Dostoievski

O problema care devine din ce in ce mai evidenta in contemporaneitate este absenta unei creatii culturale profunde, care sa-l scuteasca pe om de infinitatea amanuntelor nesemificative, de orice factura ar fi ele, si sa-l orienteze catre esentele vietii. Dimpotriva, productiile culturale contemporane exceleaza tocmai prin aceste inutile si deformatoare amanunte, fie "proclamand un drept deschis la dezonoare", fie fluturand pirotehnic prin fata ochilor publicului franturi de adevar amestecate cu magii si cu invataturi mincinoase, pe care traditia le-a numit demonice, fara ca acest lucru sa fie spus intr-un mod metaforic.

Totusi, omul de azi are nevoie, mai mult decat oricand, de un model in imediata lui apropiere, pentru a-l urma, pentru a se configura ca ipostas uman irepetabil si desigur pentru a se desavarsi prin dezvoltarea acelui caracter dupa asemanarea lui Dumnezeu.

Desi spatiul modern nu este foarte bogat in modele umane si culturale, totusi ele nu lipsesc pentru ca Dumnezeu are in orice timp "cinci mii de barbati" asezati deoparte, care nu si-au plecat capul in fata idolilor.

Am cugetat ca fiind reprezentativa pentru un anumit tip de experienta incercarea de a schita cateva note despre creatia si implicit despre modul devenirii fiintei la F. M. Dostoievski, de asemenea, despre o anume maniera (ermineutica) in care putem decodifica, in calitatea noastra de cititori, mesajul romanului (romanelor) acestuia. Despre Dostoievski se vorbeste deja ca despre un mare clasic, si aceasta pe buna dreptate, insa cred ca datorita prospetimii prezentei sale in constiinta configurata in spatiul nostru cultural l-am putea considera, fara nici o rezerva, drept un model contemporan. Totusi, asertiunea in cauza nu vizeaza exclusiv domeniul literaturii cu diversele lui manifestari stilistice. De altfel, o creatie este actuala in masura in care ea poate ajuta la cunoasterea de sine, si trecand peste barierele de stil ale epocii sa patrunda in inima omului si sa-i vorbeasca sensibil si pe inteles despre ceea ce este vesnic, ca si despre posibilitatea reala a perceperii acestui element vesnic. De aici ar proveni impulsul care ne-a determinat sa ne oprim asupra prezentarii lui Dostoievski.

Investigand imensa literatura consacrata lui F.M. Dostoievski, oricine ar putea ramane cu impresia ca opera scriitorului rus nu este altceva decat o nesfarsita expunere, valoroasa de altfel, de reflectiuni filosofice, religioase si analize psihologice. Insa aceasta perspectiva lasa nerezolvata intr-un anumit mod problema intregului, anume a faptului ca Dostoievski nu este un scriitor de tratate sistematice, ci de romane, tip de lucrare care detine formele sale specifice de exprimare. Pe langa aceste caracteristici, el traieste si creeaza ca un crestin ortodox autentic, adica dintr-o anumita perspectiva camuflat. Pana la un anumit punct chiar scrierea de romane i-a servit scriitorului rus drept acoperamant smerit al propriilor experiente si trairi, care nu suporta expunerea intr-un limbaj direct, denotativ. Plasand asadar ideile filosofice, religioase si psihologice acolo unde le si este locul de altfel, adica in interiorul romanului, ni se descopera si o alta viziune asupra lucrurilor.

Daca, de pilda, ne-am gandi sa facem o scurta trecere in revista a ideilor care stau la baza marilor romane ale lui Feodor Mihailovici, am putea constata, nu fara surprindere, ca aproape toate sunt centrate pe cate o parabola evanghelica, pe care apoi o dezvolta si o descrie, pastrand in acelasi timp acel caracter tainic si inepuizabil al parabolei. Astfel, Crima si pedeapsa nareaza elemente dezvoltate pe marginea fragmentului foarte bogat in semnificatii al "invierii lui Lazar" (Ioan 11, 1-45), pe care i-l citeste (in roman) Sonia Marmeladova lui Raskolnikov, anticipand viitoarea metanoie si "inviere din morti" a acestuia. Romanul Idiotul dezvolta pilda "Copilului, model al desavarsirii", precum si imaginea paradisului cu care este indisolubil legata, dupa cum Sfantul Evanghelist consemneza cuvintele Mantuitorului: "Daca nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor» (Matei 18, 3). Romanul Demonii e centrat pe episodul evanghelic al "Demonizatilor din tinutul Gadarenilor" (Luca 8, 32-37), care apare si ca motto al romanului. Fratii Karamazov este intemeiat pe pilda "bobului de grau care moare pentru a aduce roada multa" (Ioan 12, 24), dar si pe simbolistica imparatiei cerurilor, a carei imagine este in acest caz comunitatea copiilor, care-l are in centru pe monahul Aliosa Karamazov. Desigur, Dostoievski nu face in romanele sale o erminie obisnuita, scolareasca mai bine zis, a acestor parabole evanghelice, ci mai degraba incearca sa patrunda in duhul lor pana in zonele accesibile mintii umane, dupa care descrie aceasta experientiere harismatica intr-un limbaj cu valente simbolice, in care pot surveni fragmentar chiar si alte parabole sau motive biblice. Acest tip de gnoseologie, definitoriu am putea spune pentru Dostoievski, este fixat prin folosirea mijloacelor descriptive ale unei arte iconice dinamice. Acest lucru, probabil, l-a determinat pe Arhim. Paulin Lecca sa spuna: "Dostoievski a vorbit despre supremele taine metafizice in limbajul miturilor".

Prin urmare, se poate observa la artistul rus o inedita incercare de a promova prin intermediul artei literare o forma speciala de mit crestin, prin care sa faca accesibila o cunoastere a lucrurilor, imposibila in conditiile unei investigatii a respectivelor parabole evanghelice dintr-o perspectiva stiintifico-rationala.

In plus, mitul dostoievskian isi propune o implicare constienta a omului in actul gnoseologic. Obiectivul lui este crearea unui amplu proces de cunoastere care sa-l atraga pe cititor in primul rand spre o constiinta clara a propriei lui existente, dupa care sa urmeze transformarea calitativa a individului in ceea ce teologic numim ipostas. S-ar putea spune asadar, ca sensul profund al mitului in viziunea lui Dostoievski este acela de a realiza o conexiune intre planul gnoseologic si cel ontologic, care aminteste in felul ei de acea perspectiva unitara asupra lucrurilor, pe care o detin scrierile Sfintilor Parinti.

Receptarea "mitului" in opera dostoievskiana presupune insa o corecta intelegere a anumitor dimensiuni artistice pe deplin topite in actul creator, specifice, daca nu chiar unice, ale lui Feodor Mihailovici.

O prima dimensiune, mai evidenta, ar fi aceea care este constituita din caracteristicile limbajului. Limbajul mitic reprezinta principalul instrument de constructie al naratiunii, care se apropie foarte mult prin forma si simplitatea lui de limbajul Evangheliei. De altfel, asa cum am vazut mai sus, diegeza romanelor se construieste in mare parte prin dezvoltarea anumitor evenimente evanghelice. Prin intermediul acestui tip de limbaj autorul va reusi o multiplicare a planurilor de lectura, prin care unul si acelasi text se preteaza la mai multe intelesuri, toate posibile. Iata, de pilda, cum se prezinta din aceasta perspectiva relatiile dintre personajele principale ale romanului Idiotul:

Nastasia Filippovna poate reprezenta in plan simbolic sufletul, la origine frumos si duhovnicesc, care a cazut in robia diavolului, simbolizat de Totki, dar mai ales de Rogojin, care, in pofida pacatului, il cauta si-1 cheama pe Mantuitorul sau. Atunci Hristos, simbolizat de printul Maskin, se pogoara la suflet ca sa-l elibereze din aceasta robie. Iar pentru aceasta ii propune sa se casatoreasca cu El.

O citire atenta a fragmentului care relateaza prima intalnire dintre Maskin si Nastasia poate descoperi anumite replici, le-am putea numi misterioase, intre cele doua personaje, replici care la prima vedere par total rupte de context. in aceste dialoguri cu un evident caracter simbolic se face referire la o posibila cunoastere a celor doi inainte de a se fi vazut:
"- Ochii dumitale imi par asa de cunoscuti. dar nu, e cu neputinta!. Eu nu am locuit niciodata la Petersburg. Poate. in vis".
"- Adineauri ti-am vazut portretul [.] si mi s-a parut ca ma chemi de mult."

Iar Nastasia ii raspunde:
"- Parca eu nu am visat sa te intalnesc odata si odata?" In propunerea de casatorie pe care printul i-o va inainta putin mai tarziu Nastasiei, dupa cum se pare nu este vorba catusi de putin de o casatorie obisnuita intre doi oameni, ci de simbolul unirii nuptiale dintre Hristos si suflet, atat de des intalnit in teologia patristica.

Se vede ca Dostoievski a pregatit cu grija aceasta tema, nu numai prin faptul ca l-a zugravit pe Maskin ca pe un om edenic, fara patimi trupesti, ci si prin aceea ca l-a pus sa marturiseasca, cu mult inainte, urmatorul lucru esential din perspectiva corectei interpretari a romanului:
"- Eu nu pot sa ma casatoresc cu nici o femeie".

Prin urmare, nu o casatorie obisnuita intentiona in acest caz printul-Hristos, ci realizarea actului, al carui simbol tainic este acesta: unirea omului cu Dumnezeu. Dar asa cum se intampla de cele mai multe ori cu sufletul omului, desi isi doreste in principiu unirea cu Hristos, prefera in mod paradoxal placerea si iubirea trupeasca. Asa va proceda si sufletul-Nastasia, preferandu-l pe Rogojin in locul lui Maskin, adica seductia fantasmei demonice in locul unei iubiri transfiguratoare, pe care s-o primeasca si s-o pastreze in mod liber prin unirea-nunta cu Mantuitorul.

A doua dimensiune caracteristica a mitului dostoievskian este atmosfera in care se desfasoara evenimentele naratiunii. Cu adevarat uimitor este faptul ca, in mod special la unele dintre evenimentele naratiunii, aceasta atmosfera este atat de concreta incat devine palpabila. Dostoievski este maestrul care reuseste sa-l faca pe cititor, de cele mai multe ori intr-o modalitate foarte vie, sa participe la actiunea romanului si sa anuleze distanta care se afla in mod obisnuit intre text si cititor, asa cum se intampla, de pilda, in cazul unui tratat stiintific. Cititorul poate experimenta intr-o anumita masura sensul intuitiv al lucrurilor si posibilitatea de a participa simultan la mai multe evenimente, ceea ce atrage dupa sine inclusiv o alta percepere a timpului si spatiului. Un exemplu convingator in acest sens este abisalul fragment de la paginile 217-268 (Partea a-II-a; II-VI), care descrie intuitiile printului Maskin in legatura cu Rogojin, casa lui, obiectele din ea, reflectiile despre ekstasul epileptic, sentimentul primejdiei iminente si, in sfarsit, atacul criminal al lui Rogojin, urmat de declansarea crizei de epilepsie.

A treia dimensiune, care intr-un fel anume provine din cea anterioara, este aceea a timpului mitic. Dimensiunea temporala trebuie amintita in mod special, intrucat in arta literara a lui Dostoievski sunt prezente anumite"anomalii" temporale, daca le-am raporta la experienta cotidiana. Acestea se constituie in inexplicabile dilatari ale timpului, prezente, de exemplu, in relatarile despre trairea mortii sau in experientele ekstatice ale elipticului Maskin. Probabil ca rolul acestei neobisnuite dimensiuni a operei este acela de a-i sugera omului modern o posibila eliberare de teroarea curgerii timpului, care-l chinuie provocandu-i necontenite angoase si frustrari in absenta unui sens existential orientat eshatologic.

A patra caracteristica a mitului la Dostoievski ar fi recuperarea creatoare a unor stari initiale si finale (eshatologice). Acest lucru este realizat prin faptul ca mitul este conceput ca un tot unitar, care contine nu doar raspunsul la anumite intrebari, ci mai cu seama arata sub o forma simbolic-iconica de unde vine omul, rostul lui in lume si parcursul sau dupa moarte.

Un prim exemplu in acest sens se gaseste, deloc intamplator, chiar la inceputul romanului Idiotul, cand printul Maskin reuseste sa creeze un fel de paradis pamantesc impreuna cu copiii unui sat elvetian de munte, simbol al paradisului initial, dar si al viitoarei imparatii a cerurilor.

Un al doilea exemplu este cel exprimat prin ideile inclasificabilului personaj Lebedev, un betiv-treaz care avea drept preocupare de capatai talcuirea Apocalipsei si ale carei evenimente le vedea implinindu-se in parte in timpurile si in locurile in care traia, atitudine cu totul in spiritul traditiei ortodoxe, care nu plaseaza Apocalipsa doar la sfarsitul istoriei, ci si in fiecare acum al istoriei Bisericii. Aceasta conceptie a lui Dostoievski asupra realitatii lucrurilor s-ar putea spune ca se afla in stransa legatura si cu accentuatul caracter profetic al artei sale.

In opinia personajului de mai sus, "Steaua Absintos, care cade pe izvoarele apelor vietii" [Apoc 8, 10-11] simbolizeaza reteaua cailor ferate, care brazdeaza Europa.

Cel putin pentru Dostoievski este perceput cu mare acuitate faptul ca tehnologia anunta era unor metamorfoze apocaliptice in istorie, care ar putea duce chiar la autodistrugerea omenirii. De aceea profetismul operei lui Dostoievski se actualizeaza aici, largind intelesurile anumitor pasaje din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul, ba chiar sugerandu-ne un anumit realism istoric al acestei scrieri biblice.

Ceea ce nu are cum sa nu impresioneze un biblist, de pilda, este faptul ca suportul acestor erminii ale Apocalipsei este unul pur biblic. Adicadecriptarea textelor simbolice se afla in "semnele timpului" si in alterarea masiva a relatiilor dintre oameni.

Astfel, la intrebarea personajului Kolea: "Vina pentru slabirea izvoarelor vietii este a drumurilor de fier?" Lebedev raspunde semnificativ:
"- Nu chiar a drumurilor de fier, tanarul si neastamparatul meu prieten precoce, ci, in general, a tendintei pentru care drumurile de fier ar putea servi doar ca o ilustrare, ca sa zic asa, ca o ilustrare plastica. Zoresc, huruie si zangane cu tambalau mare, cica pentru fericirea omenirii. "Omenirea devine prea zgomotoasa si prea industriala, in detrimentul linistii sale spirituale», spunea cu amaraciune un ganditor solitar retras din iuresul vietii".

Se pare ca Dostoievski sesizeaza in acest caz o opozitie funciara intre om si tehnica, si de asemenea intre tehnica si creatie. Tehnica se organizeaza dupa alte principii decat viata omului. Ea nu este conceputa in conformitate cu structura si cu ritmurile firii omenesti, de aceea, prin principiile sale organizatorice se distruge acea organicitate existentiala specifica omului.

Sugestiile scriitorului in ceea ce priveste tehnica nu se opresc la opozitia acesteia fata de existenta umana, ci merg pana la a identifica o opozitie intre masina si Datatorul vietii. Atunci cand nihilistul Ippolit Terentiev descrie tabloul Punerea lui Hristos in mormant al lui Hans Holbein cel tanar, compara moartea cu o masina monstruoasa pe care o contrapune, intr-un anume fel Vietii-Hristos:

"Cand privesti tabloul acela cercetandu-l, natura ti se nazare in chip de fiara enorma, muta si neinduplecata, sau mai bine zis, oricat de ciudata ar parea comparatia, ca o masina imensa de constructie moderna, care, surda si insensibila a insfacat, zdrobind in maruntaiele ei o fiinta magnifica, fara de pret, o fiinta care ea singura pretuia cat intreaga natura cu toate legile ei, cat intreg pamantul.".

Dupa cum reiese din aceste fragmente, Dostoievski a simtit cu mare intensitate faptul ca viata nu se poate conforma cu starea de mecanicitate impusa de civilizatia tehnologica. Aceasta pentru ca in spatele tuturor facilitatilor ei se afla depersonalizarea treptata a omului, care duce in final spre moartea sufleteasca.

Tehnologia s-ar putea, totusi, sa nu fie decat o nefasta "noapte acreatiei", dupa inspirata formulare a lui N. Berdiaev, o cautare disperata si non-simbolica a omului modern areligios, care se afla in contradictie fiintiala cu lumea mitului, parabolei si a artei.

in viziunea dostoievskiana, viata nu se poate implini decat prin transfigurarea artistica, prin cautarea frumosului dumnezeiesc. Iar arta, dupa cum am vazut in exemplele de mai sus, este ekstas, este iubire si inaltare a sufletului spre armonia unirii cu Dumnezeu.

Ceea ce ar mai merita semnalat in legatura cu conceptia lui Dostoievski despre parabola si profetie este aceea ca el reuseste, printr-o metoda pe care am putea-o numi suprapunerea ideilor, sa-si construiasca, peste planul (ocupat de "filosofia tehnologiei", propria arta a profetiei. Acest caracter profetic si simbolic totodata, care strabate marea opera dostoievskiana - dupa cum stim profetia este una dintre harismele fundamentale ale unei Biserici vii - pledeaza convingator pentru faptul ca scrierile lui F.M. Dostoievski exprima, intr-un mod extrem de original, traditia spirituala a Rasaritului.

Prin limbajul sau presarat cu simboluri, prin raportarea la Hristos ca temei al tuturor lucrurilor, prin recursul inspirat la parabola si mit, prin multitudinea planurilor de lectura si prin explozia semnificatiilor care depasesc contextul, F.M. Dostoievski este probabil exemplul cel mai impunator al posibilitatii unei culturi ortodoxe, ce detine un mesaj eliberator pentru toate generatiile. Iar chintesenta acestui mesaj pe care Dostoievski l-a rostit prin gura printului Maskin lanseaza in universal nadejdea cu puternice inflexiuni areopagitice ca "frumusetea va mantui lumea"!

Nicusor DECIU

.