Postul Radio România Muzical - articole, interviuri
Anul 2005 a fost declarat Anul George Enescu - în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 ne parasea compozitorul, interpretul, pedagogul care a facut Romania faimoasa.
Lui George Enescu, Radio România Muzical ii aduce un omagiu prin ciclul de emisiuni intitulate chiar "Anul 2005 - Anul George Enescu", în care opusurile enesciene sunt comentate de reputatul compozitor Pascal Bentoiu.
În fiecare marti, de la ora 11,05, fiti alaturi de noi pentru a va impartasi din miracolul enescian.
Pièces impromptues, op. 18
În periplul nostru enescian ajungem la una dintre cele mai fermecatoare
si - totodata - mai necunoscute compozitii ale acestui autor: Pièces
impromptues, op. 18 pentru pian solo. Precum alte lucrari ale sale, si
cea de fata a cunoscut o istorie ciudata si o soarta mai curând
vitrega. Dar sa amanuntim.
Cele sapte piese ce compun culegerea au fost cuprinse în manuscrisul
final, în timpul verii anilor 1913, 1915 si 1916. E ca si cum ar
fi fost vorba de niste aquarele realizate în vacante, pe subiecte
mai mult ori mai putin întâmplatoare, ceea ce a permis muzicianului
o relaxare mult mai marcata decât în alte dati si i-a oferit
prilejul sa se dedice mai ales cautarii unor culori tot mai bogate, mai
subtile. Enescu polifonistul, Enescu simfonistul se abandoneaza unui soi
de impresionism - desigur preponderent pe plan armonic si timbral - ,
un impresionism care, fara a evita unele discrete trimiteri la Debussy,
ramâne extrem de personal si ferm structurat. Întâlnisem
ceva de natura aceasta în Suita a 2-a op. 10, mai ales în
Pavana, dar aici, în Pièces impromptues, doza specifica este
cu evidenta mai mare.
Iar acum: soarta ciudata si vitrega. Ultima din cele sapte piese a fost
terminata cu vreo luna de zile înaintea intrarii României
în razboi. Se cunosc amanuntele precarelor noastre succese initiale
si amaraciunea înfrângerii ulterioare, a parasirii Bucurestilor
si a retragerii în Moldova, unde si-au gasit adapost atât
familia regala si guvernul, cât si diversi alti oameni importanti.
Între ei, George Enescu. E probabil ca muzicianul sa fi luat cu
sine - între multe altele - si manuscrisul acestor Pièces
impromptues si - cumva - sa-l fi ratacit. Fapt este ca lucrarea a fost
considerata pierduta, chiar de catre autor. Si totusi, în destul
de incompletul catalog al operelor ce însoteste Amintirile lui George
Enescu, publicate în 1955 de Bernard Gavoty, în dreptul lui
opus 18 apare titlul Pièces impromptues. - Prin 1957, la doi ani
de la disparitia compozitorului, Romeo-Draghici, primul director al Muzeului
Enescu, a dat de urma manuscrisului, la Iasi. Iata deci o lucrare originala
si de certa importanta care dispare timp de patru decenii, si care re-aparând
trebuie sa ia din nou pieptis urcusul afirmarii ei între toate muzicile
aparute între timp.
Si drept ultim afront adus acestor piese, ele se tiparesc într-un
supliment al revistei "Muzica" (nr. 8/1958) sub titlul abuziv
si gresit de Suita a 3-a (sau Suita Inedita) pentru pian. Nu este o Suita!
Enescu nu a numit-o niciodata astfel, ci doar: Pièces impromptues,
adica o culegere, o punere laolalta, un florilegiu - alcatuit din câteva
momente mai mult ori mai putin improvizate... O suita este cu totul altceva,
iar autorul aratase în doua asemenea compozitii pentru pian solo,
ca si în doua lucrari de orchestra, ca deosebeste foarte bine o
suita de un buchet quasi-improvizat de piese foarte bine alcatuit, am
spune, la modul Ikebana. Pentru ca, evident, un ceva comun exista între
aceste bucati; e ca si cum autorul, revenind sporadic la ele, ar fi regasit
de fiece data o anume stare de spirit, proprie doar acestor momente.
Op. 18, Pièces impromptues, arata câteva lucruri.
- Întâi, o impresionanta stapânire si cunoastere, de catre autor, a pianului, la un nivel comparabil cu cea asupra instrumentelor de coarde.
- Apoi, foarte întinsa disponibilitate psihica a compozitorului. Sa nu uitam ca aceste bijuterii atât de diferite între ele au fost asternute pe hârtie în paralel cu Simfonia a 2-a, cu Suita op. 20 pentru orchestra, cu începuturile Cvartetului de coarde în Mi bemol. Un orizont spiritual extrem de larg, de viu si de variat.
- În fine, as atrage atentia asupra unui aspect pe care l-as numi pan-europenismul lui Enescu, depozitar al unor mosteniri culturale extrem de interesante. Peste fondul sau autohton, si - pe plan religios - ortodox, au venit aporturile celor doua mari culturi muzicale europene: cea germana, prin cei 6 ani petrecuti la Conservatorul din Viena, si cea franceza, prin urmatorii 5 ani în care a urmat cursurile Conservatorului parizian. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca pentru orice muzician de nivel asemanator, cultura muzicala italiana ar fi fost oricum asimilata, în primul rând prin repertoriu, atât cel instrumental, cât si cel lirico-dramatic. Enescu se arata a fi unul din cei mai scoliti muzicieni ai tuturor timpurilor, situatie grefata - sa nu uitam - pe datele constitutiei sale muzicale, în primul rând pe legendara sa memorie. Mi se pare ca în Pièces impromptues se reflecta, mai mult decât în alte compozitii, remarcabila sa deschidere fata de tot ceea ce însemna, la vremea aceea, cultura europeana.
Prima piesa, Mélodie, este si cea mai putin pretentioasa
a culegerii. Ea nu poate fi despartita de unele sugestii ale stilului
fauré-ean, însa as presupune ca nu e vorba atât de
vreo influenta a maestrului asupra discipolului, cât mai curând
de o certa similitudine de temperament, pe care am mai întâlnit-o
(de ex. în Intermezzi op. 12) si pe care o vom regasi si de-aci
încolo (sa anticipam: de pilda în Cvartetul al II-lea cu pian,
un sfert de secol mai târziu). Sa notam în Mélodie
delicatetea sentimentului si discretia expresiei.
Vocile stepei (Voix de la Steppe), care urmeaza, ofera un destul de curios
tablou tipic rusesc, cumva în linia unor Borodin sau Mussorgski.
Parca ar fi descrierea trecerii unui convoi prin întinderile câmpiei
nesfârsite; nu stim de unde vine, nu stim încotro se duce.
Nici nu are vreo importanta. Enescu fusese în Rusia în octombrie
1909 si concertase la Petersburg si la Moscova; cum însa în
vremea aceea se calatorea relativ încet (cu trenul), este sigur
ca muzicianul avusese timp sa înmagazineze niste impresii puternice
care si-au gasit o exprimare muzicala în aceste Voci ale stepei.
Cu Mazurka melancolica ajungem la nivelul înalt al compozitiei de
fata. Piesa e mult mai complexa, mai dezvoltata decât precedentele;
opt pagini în miscare dezvaluie mari frumuseti melodice si armonice,
si o interesanta viata ritmica. Cuvântul "melancolic"
îmi pare înca prea precis pentru sentimentul indefinisabil
al bucatii; este melancolic, dar în cuprinsul unei elegante si unor
luminari ne-asteptate, vecine cu fericirea.
Burlesca, sectiunea cea mai spectaculoasa a culegerii, este înca
mai dezvoltata: punând la socoteala si repetitiile, avem 14 pagini
de miscare nervoasa, Vivace non troppo, plina de surprize ritmice si armonice.
Prea îmi pare sortita a deveni cu timpul una din preferintele pianistilor
mai putin conformisti. Ea anticipeaza vizibil atmosfera si tehnica partii
mediane a ulterioarei Sonate în fa diez minor, op. 24.
Appasionato se initituleaza a 5-a piesa, o generoasa barcarola, care ne
ofera o marturie asupra capacitatilor pianistice ale lui Enescu; iar culorile
armonice sunt de-a dreptul încântatoare. Daca totusi bucata
nu s-a bucurat de aprecierea (zicem noi) cuvenita, este poate pentru ca
e urmata de puternicul cuplu al celor doua piese finale: Choral si Carillon
nocturne. Spun "cuplu" , pentru ca ele au fost gândite
astfel de autor, se cânta fara pauza între ele, iar tema celei
de-a doua e anuntata în ultimele masuri ale primei. Aceste ultime
doua piese au fost dintotdeauna si de toata lumea percepute drept culminatia
indiscutabila a întregului ciclu. Prin ce anume?
As zice: mai întâi prin alaturarea lor oarecum insolita. Doua
piese, facând ambele trimiteri la o atmosfera monahala, dar extrem
de diferite prin limbajul lor armonic. Choral-ul ne îndreapta evident
înspre atmosfera sobra a slujbelor catolice (pot fi facute si apropieri
de Cathédrale engloutie a lui Debussy), iar Carillon nocturne...
Ei bine, Carillon nocturne cere unele lamuriri. În terminologia
franceza "Carillon" înseamna un instrument sui-generis,
alcatuit din clopote (uneori 30, dar eventual si mai multe, câte
50), acordate foarte minutios între ele. Avântul unor astfel
de instrumente, plasate în clopotnita ori în turnul vre-unei
catedrale, dateaza cam din sec. 17. Ansamblul clopotelor este manevrat
de un singur om, pe care-l putem numi un virtuoz, si care actioneaza de
obicei o claviatura pentru sunetele mai înalte si un pedalier pentru
clopotele grave. Cam ca la orga. - Enescu a auzit cu siguranta multe asemenea
"carillon"-uri (mai cu seama în nordul Frantei si în
Belgia), si în actul sau compozitional intra o uluitoare recompunere
la pian a complexelor sunete de clopot. Fara îndoiala, piesa lui
de pian are o forma care depaseste prestatiile uzuale ale jocurilor de
clopote reale. Nu este imitatie pura, ci compozitie de mare putere evocatoare.
- Fie-mi permis sa gasesc în aceasta muzica nocturna si ceva din
ambianta coastelor muntoase pe care se ridica atât Pelesul, unde
Enescu îsi avea camera sa, cât si mânastirea Sinaia.
Vorbeam însa de diferenta limbajelor armonice; în timp ce
Choral-ul se cladeste în special pe acordurile perfecte traditional
utilizate, dar oferind desigur surprinzatoare modulatii, Carillon nocturne
se dovedeste - pe plan armonic - o piesa extrem de originala. Ce se întâmpla
aici? Autorul re-creaza sonoritatile misterioase ale clopotelor prin neobisnuite
mixturi armonice în care predomina septimele mari si octavele marite
paralele, producând o halucinanta irizare timbrala, care - probabil
- l-ar fi umplut de bucurie pe Debussy. Dar vai, nimeni - nici în
Europa occidentala, nici la noi - nu a auzit aceste minunate sonoritati
timp de peste patru decenii dupa imaginarea lor. - Vraja sunetelor de
clopote pare a fi, catre sfârsit întrerupta de cele 12 batai
ale unui orologiu; dar ea se recompune, iar bucata se încheie într-o
atmosfera de vis...
Ca si, mai înainte, cu Preludiul si fuga în do-major, Piéces
impromptues si-au gasit o talmacire ideala în versiunea pianistului
Cristian Petrescu, autorul unei remarcabile integrale a muzicii pentru
pian datorate lui George Enescu. (Emisiune difuzata în 19 aprilie
2005)