Vocală anterioară - Wikipedia
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În fonetică, o vocală anterioară este o vocală articulată cu limba într-o poziție avansată, dar fără a crea o îngustare a fluxului de aer care să poată fi clasificată drept consoană.
În limba română există două vocale anterioare, anume vocalele din cuvântul bine ['bi.ne̞]:
Atît în limba română cît și în multe alte limbi, vocalele anterioare manifestă tendința de a transforma consoanele velare în consoane cu alte locuri de articulare: palatal, postalveolar sau alveolar. De exemplu, în conjugarea verbului a duce, atunci cînd consoana velară [k] din rădăcina verbului este urmată în terminație de o vocală anterioară, consoana se devine postalveolara [ʧ]: duc [duk] → ducem ['du.ʧem], duci [duʧʲ]. Același fenomen se remarcă la declinarea substantivelor și adjectivelor: fagul ['fa.gul] → fagii ['fa.ʤij].