ArtaSunetelor-Tatiana Stepa
Tatiana Stepa
"Şi am mai înţeles un lucru: că sensibilitatea ei era dăruită de multe ori celor cărora nu o meritau. Avea nevoie de tandreţe sau măcar de un umăr pe care să ştie că se poată sprijini. Nu neapărat material, cât, mai ales sufleteşte. Au fost destui care au profitat de trăirile ei omeneşti şi artistice. Le-au exploatat, de-a dreptul! Şi-au cocoţat propriile dorinţe (meschine de cele mai multe ori) pe fragilitatea dinăuntrului ei. De aici şi titlul pe care l-am dat, referirea la proverb. Prietenii ei adevăraţi ştiu ce spun." (Teodora Ionescu)
ALTFEL, OMUL
Interviu de Teodora Ionescu
- Astă-seară discutam tot despre oameni
cu chitara. Bună seara Tatiana Stepa.
-Bună seara... sau bună dimineaţa.
-Mă rog, e cam devreme... Bun găsit!
-Bun găsit, bună să vă fie inima.
-Ce faci, puiule?
-Binişor...
-Binişor spre foarte bine...
-Binişor spre foarte bine, da.
-Ei bine, Tatiana, iată că se întâmplă în muzică folk un fel de reviriment.
-Da, e foarte bine. Ştii foarte bine că se cam înghesuie evenimentele legate de muzica folk, ceea ce eu zic că este foarte bine. Ştii că urmează Sighişoara, urmează Calafat... Din fericire, anul ăsta Dan Vana a reuşit să reia...
-După o pauză de un an...
-După o pauză de un an, da, să reia tabăra. Probabil că numai el ştie prin ce eforturi şi cu ce chin...
-Asta, de fapt, ca să ne facă nouă o bucurie...
-... să ne facă nouă bucuria de a ne întâlni, aşa este. Am înţeles că s-ar putea şi pe la Târgu Fiu să se reia festivalul "Coloana infinitului", sau cum se numea...
-... "Poarta sărutului"...
-... "Poarta sărutului", mă rog, "Masa tăcerii", orice, da' să fie. E bine, e foarte bine...
-Şi tu ai venit cu noutăţi.
-Am venit şi eu cu noutăţi, da. Acuma, pe oricine întrebi "ce faci?" – "lucrez la un album"!
-Da, "lucrez la un nou album care conţine zece piese, muzica şi texte le îmi aparţin..."
-Nu, nu, "va conţine trei piese noi şi şase remix-uri"..."
-Asta este în alt domeniu... Este muzica folk, aşa cum spunea cineva, o muzică de nişă? Victor, Victor Socaciu spunea că muzica asta a rămas constantă în numărul de ascultători de-a lungul timpului şi că acum şi-a revenit în matcă, adică, şi-a revenit la segmentul ei de audienţă.
-Eu zic că muzica folk are publicul ei şi este bine că are publicul ei educat. Tu eşti cea care ai spus un lucru pe care eu îl citez deseori, un lucru care mie mi-a plăcut foarte mult...
-... să nu cităm din clasici...
-... că folkistul sau ascultătorul muzicii folk este un om care a intrat în biblioteci şi a citit cărţi. Ăsta pe de-o parte. Pe de altă parte cred că muzica folk nu are mai mulţi...
-Fani?
-... fani, decât are acum, şi pentru că este destul de puţin, sau, a fost până în momentul ăsta destul de puţin mediatizată şi aproape o generaţie întreagă a crescut fără să aibă unde să asculte acest gen de muzică. Dar eu zic că lucrurile merg spre bine şi faptul că în fiecare an se pune întrebarea "mai rezistă muzica folk?"... Dacă de pune întrebarea înseamnă că există muzica folk.
-Mie povestea aceea cu "Un' te duci tu folkule?" - (sau ceva de genul ăsta), mie ca titlu mi s-a părut neinspirat, adică mi s-a părut uşor... nu peiorativ, dar mi s-a părut uşor la mişto pus titlul ăla în "Jurnalul Naţional". Însă demersul...
-... a fost extraordinar. Am auzit şi despre următorul demers, cel pe care îl vor face în luna august când pe tot litoralul se va cânta folk pe plajă, campania "Folk You!". Mă rog, nu ştiu cât de inspirate au fost titlurile, dar iniţiativele sunt senzaţionale, extraordinare. Adică în ziare de mare tiraj să apară zi de zi... Ştii că s-au pus şi pe internet trei sute de piese, este foarte bine, adică n-a mai făcut nimeni până acum...
-Da, şi vreau să-ţi spun că am descoperit printre cele trei sute piese pe care până şi eu le uitasem.
-Bine-nţeles că şi eu. Asta este foarte bine: că s-a gândit cineva să facă şi lucrul ăsta. Pentru că ştii foarte bine că până acuma erau câţiva "nărozi", cum ai fi tu, care ţineau cu dinţii câte o emisiune de muzică folk să nu se uite chiar de tot.
-Da aşa este. Sorin Minghiat şi cu mine chiar am fost primii care am făcut demersul ăsta.
-Cred că da, cred că da...
-Hai să ascultăm o prospătură.
-Hai să ascultăm o vechitură împrospătată în sensul că este reorchestrată. Este vorba despre piesa "Creion". Ştiu că ţie îţi place foarte mult, şi mie îmi place, un cântec de dragoste pe versuri de Alexandru Brad şi după ce o ascultăm să spun şi cine se ocupa de orchestraţii. Va fi pe discul "Partaj" care sper să fie gata până la sfârşitul anului.
-Grupul "Partaj" în vechea formulă: Magdalena Puşcaş...
-Tatiana Stepa, da.
-Tatiana, ştiu că ai făcut o şcoală de construcţii. Ai făcut, un pic şi arhitectură. Ai făcut şi vioară. Este vreo legătură între creaţia muzicală şi creaţia arhitectonică a unei case?
-Legătura care este între tot ceea ce înseamnă creaţie.
-Există un acelaşi mod de a desfăşura o poveste?
-Nu ştiu dacă ordinea este aceiaşi, dar, cu siguranţă, fiecare casă îşi are povestea ei şi cu siguranţă că şi în construcţia unei care este nevoie de suflet, ca şi în construcţia unui cântec.
-De ce te-ai lăsat de vioară?
-Pentru că mi-am dat seama că nu am să fiu niciodată o Silvia Marcovici, de exemplu, o mare violonistă. Cred că mă şi săturasem cu cât ştiam.
-Asta te-a ajutat mai târziu la chitară?
-Sigur că da. Dar nu numai la chitară, în general. Eu recomand tuturor părinţilor, orice copil pe care l-a înzestrat Dumnezeu cu talent, să înveţe un instrument musical pentru că este foarte bine pentru sufletul lui, chiar dacă nu face performanţă din asta.
-Chitara cum ai descoperit-o?
-Păi, chitara am descoperit-o toată generaţia mea. Nu era scară de bloc la care să nu se cânte seara la o chitară. O chitară costa trei sute de lei, toată lumea îşi permitea să şi-o cumpere, era şi moda cântatului pe munte şi a Cenaclului şi sigur că n-a fost mare lucru.
-Faci parte, într-un fel, dintr-o generaţie norocoasă, pentru că ai rămas pe film. Pe filmul cu Cenaclul "Flacăra". Cum era? "vă salută Tatiana Filipoiu din Făgăraş!"
-Da! Am prins acele luni în care s-a filmat. Ştii că în Cenaclu unii au venit, unii au plecat, unii s-au întors, alţii nu s-au mai întors, iar eu am prins acele câteva luni, nu mai ştiu câte au fost, patru, cinci, şase luni, în care echipa de filmare a fost cu Cenaclul şi a filmat toate spectacolele.
-Dar voi de ce nu eraţi filmaţi?
-Măi, asta poţi să întrebi regizorul...
-Nu, acuma am glumit şi am fost şi puţin răutăcioasă...
-Cum eşti tu de obicei...
-Evident! De fapt, filmul ăsta voia să demonstreze cam care este apetenţa publicului pentru ceea ce se întâmpla pe scenă, nu voi, ci publicul era personajul principal. Spuneai că vrei ş dai detalii despre albumul "Partaj"...
-... care va apărea, sper eu, la sfârşitul anului. El este lucrat cu un băiat foarte talentat pe numele lui Neculai Constantin, un chitarist şi un artist foarte bun. Noi ne-am oprit puţin din lucrul la disc, pentru că de câteva săptămâni Lae nu mai este Lae, este tatăl lui Sebastian. Are un băieţel, să-i trăiască, să fie talentat că taică-său şi frumos ca maică-sa, îi salut, ştiu că ne ascultă pentru că sunt înnebuniţi după muzică folk. Deci noi am făcut o pauză în înregistrarea albumului. Vreau să spun că el a făcut tot aranjamentul musical, care mie mi se pare că sună foarte bine, e foarte aproape de ceea ce simt eu că aş vrea să fie în muzică folk.
-În muzică folk sau în muzică ta?
-În muzică mea în special. Muzica noastră aici, pentru că vorbim de grupul "Partaj", dare u am lucrat cu el şi piese de-ale mele.
-Cum ai convins-o pe Magda să revină şi să lucraţi iar împreună?
-Păi, era păcat. În primul rând era păcat să nu rămână piesele astea care, unele dintre ele, eu cred că sună foarte bine şi orice lucru amânat aşa la nesfârşit nu se ştie dacă mai apuci să-l faci. Eu dau tot timpul exemplul Doinei şi al lui Ion Aldea Teodorovici care nu au apucat să facă un C.D. pentru că nimeni nu şi-a imaginat că într-o zi vor muri. Deci lucrurile trebuie făcute la timpul lor, sau, în orice caz trebuie făcute, că astea visate... de visat e frumos, dar mai trebuie şi făcut.
-Ce mai ascultăm?
-Un cântec de dragoste numit "Ofertă", nou, nou, nou de tot...
-Versuri?
-Versuri George Stanca. Îmi pare rău, nu ştiu dacă îl aude, cred că ar fi o mare surpriză şi pentru el.
-Tocmai vorbeam acum cu Tatiana că îmi place foarte mult cum este orchestrat. Nu are nimic...
-Agresiv?
-Nu, este mult spus agresiv.
-A existat tendinţa în ultimii ani la folkişti să...
-Să iasă din canoanele...
-Da, să meargă mai mult spre muzică uşoară, spre pop. Sigur, pentru public, probabil. Mie mi se pare că sună mai a folk, aşa. Asta este părerea mea. Acuma, fiecare îşi face piesa cum vrea.
-Adevărul este că şi în vremuri "revolute", ca să zic aşa, adu-ţi aminte că şi Bob Dylan şi alţii au început să cânte electric pentru că omul cu chitara începuse să convingă mai puţin. Convingea mai puţin încă de la jumătatea anilor '70. El a avut un celebru concert în Japonia, la Budokan, absolut senzaţional, în care a cântat electric...
-Acuma, una este să cânţi într-o sală de teatru şi alta este să cânţi pe un stadion unde, sigur, altceva se cere.
-Se mai poate cânta pe stadion?
-Eu cred că o să se mai poată, fiind de felul meu mai optimistă, aşa. Dacă se pot cânta manele pe stadioane, eu cred că se vor reaşeza lucrurile aşa cum trebuie să fie ele aşezate şi cred că se va mai putea. Nu ştiu dacă, contează foarte mult numărul fanilor, numărul ascultătorilor...
-Au fost mai multe explicaţii pentru puterea şi pentru... cum să spun, absorbţia pe care a avut-o în public muzica folk, pe vremuri. Una dintre motivaţii era că altceva nu aveai ce să asculţi, aşa, mai de calitate, că mai auzeai şi o poezea, şi aşa mai departe. Alţii spuneau că era propagandă, manipulare. Care era, de fapt, mobilul care umplea un stadion? Tu ai fost părtaşă la poveştile astea.
-Da, sigur, eu eram pe scenă, dare u cred că lumea venea la spectacolele Cenaclului, aşa cum vine lumea şi acum la spectacole de muzică folk, pentru a se regăsi, pentru a-şi găsi sufletul, pentru a deveni mai buni, pentru a asculta un cântec de dragoste, un cântec pentru părinţi, deci, chiar pentru a se regăsi. Eu nu ştiu cât îţi poţi regăsi sufletul într-un gen de spectacol dintr-ăsta în care, practice, nu auzi nimic, totul este zgomot.
-Nu o faci mai simplu ascultând singur, la tine acasă? Asta nu este o chestiune de intimidate până la urmă? Sigur că eu sunt de acord cu tine, dar trebuie să fiu avocatul diavolului...
-Da, sigur, poţi să o faci şi la tine acasă, dar eu cred că, de exemplu, o scenă cum a fost scena de la Galaţi la spectacolul 1000, unde 50.000 de oameni cântă "Rugă pentru părinţi", trăieşti în sentiment pe care singur nu-l... E ceva! E ceva irepetabil şi...
-Ai avut şi tu cu propriile-ţi piese experienţa asta?
-Am avut-o şi eu, i-adevărat că nu atât de mult în acei ani, dar după anii '90, de exemplu cu "Copaci fără pădure" am avut nişte experienţe senzaţionale. Nu se compară cu nimic şi nu se pot da pe nimic!
-Am înţeles. Ce mai ascultăm?
-Un cântec foarte nou, alt cântec foarte nou, de data ăsta cântecul meu, "Valsul zilelor pustii" pe versuri de Camelia Radulian, sigur, cântec de dragoste.
-Noi ne ştim de foarte multă vreme, de prin '78...
-... de prea multă vreme...
-... de chiar foarte multă şi prea multă vreme... Tu, de fapt, cum ai ajuns la "Flacăra"?
-Cum ajungea toată lumea. Am cântat într-un spectacol de la Făgăraş. Locuiam în Făgăraş atunci...
-Cine te-a dus? Sau te-ai dus pur şi simplu?
-M-am dus pur şi simplu la spectacol şi...
-De obicei erau cei vechi care...
-A, care ascultau, da, da, da. Păi şi pe mine, nu mai ştiu cine m-a ascultat. M-a ascultat, cred că... Vasile Şeicaru. Am debutat în aceiaşi seară în care a debutat, dacă nu mă înşel şi Lucia... soţia lui Cătălin Crişan...
-Lucia Bubulac.
-Lucia Bubulac, da, şi ea cânta folk şi nu cred că a mai cântat cineva atunci din Făgăraş.
-Tu îţi aduci aminte că erau foarte mulţi medicinişti, asta pentru că ai amintit de Lucia, medicinişti, arhitecţi...? Oare de ce meseriile astea erau foarte... preponderente... "Foarte preponderente" – ce proştii spun!
-Păi la ora asta e... Nu face nimic la ora asta!
-Reiau: foarte aproape de muzica folk.
-Nu ştiu. Au fost şi alte... au fost şi muncitori,...
-A, bine...
-Muncitori, ţărani şi intelectuali, au fost de toate "naţiile". Dar este adevărat, mediciniştii... A, şi avocaţi am avut. Păi l-am avut pe, Dumnezeu sal ierte, Gil Ioniţă, am avut-o pe Mihaela Popescu, deci au fost de toate felurile.
-Ce modele ai avut?
-În Cenaclu?
-Şi în general.
-Nu ştiu dacă au fost modele. Au existat piese, şi există şi acum, piese pe care le ascult şi pe care îmi pare foarte rău că nu le-am scris eu, dacă ăsta pot să spun că este un model. Zic: "Dom'le cum de nu mi-a dat mie prin cap să scriu minunăţia asta!" nu există coleg de-al meu de muzică folk să nu aibă cel puţin o piesă despre care să zic "de ce naiba n-am scris-o eu?".
-Nu, dar când erai tu "artist mic".
-Când eram eu "artist mic", ce să spun... toţi. Eu când am intrat în Cenaclu, am intrat într-o lume care m-a uimit. Erau o frumuseţe de piese, o frumuseţe de poezii, era o frumuseţe de spectacol, totul îmi plăcea!
-Şi până la Cenaclu, ce modele ai avut? Insist! Ai să vezi tu de ce te întreb.
-Până la Cenaclu? Cred că Angela Similea... da... îmi faci o bucurie...
-Asta îmi aminteam acum, Doamne, Doamne, câte miştouri ai mâncat, săraca de tine, în gaşcă la noi acum... o mie de ani, când...
-Da, voi eraţi, mă rog, ceea ce se numeşte astăzi, elitişti şi...
-Da, da, da şi când auzeam că îţi place Angela Similea, făceam un haz nebun.
-Da, nu înţelegeaţi de ce. Mi-a plăcut şi îmi place şi acum şi este remarcabil faptul că şi-a păstrat, nu ştiu, şi-a păstrat o anumită ţinută artistică până la vârsta asta, ceea ce este nemaipomenit.
-Şi nu numai asta. Revenirea de acum câteva luni, mie mi se pare absolute spectaculoasă. Şi nu glumesc de data asta. A avut inteligenţa să lucreze cu oameni mult mai tineri care i-au "întinerit" piesele de linie, în primul rând. I-au orchestrat "comestibil" pentru generaţiile mai tinere piesele mai vechi, iar piesele noi sunt şi pe linia ei şi moderne în acelaşi timp.
-I-adevărat, dar contează foarte mult şi faptul că este un om la care se vede că a cântat toată viaţa "de-adevăratelea".
-Absolut!
-Pe mine asta mă impresionează extraordinar. Vreau să-ţi spun că la concertul de acum câteva luni, pe care l-a susţinut Joan Baez nu mi-a venit să cred că a putut să cânte o oră şi ceva fără să iasă din scenă, fără să se aşeze, fără să dea o notă falsă. M-a uimit, efectiv! Nu se poate, la vârsta ei este ceva senzaţional! Adică. - Aproape că pot să-i spun "bunicuţa" – a cântat bunicuţa de nu se ţine un pluton după ea!
-Exemplul cel mai elocvent, dacă vorbim de bunicuţe (chiar prima, pe bune, la propriu) este Tina Turner. Şi ea se şi mişcă...
-Asta înseamnă cântatul de-adevăratelea.
-Şi asta înseamnă să nu minţi publicul. Chiar dacă dai "chifle", cum ziceţi voi.
-Se-ntâmplă oricui, dar eşti mult mai adevărat, da, sigur.
-Eşti ACOLO şi eşti cu toată fiinţa ta! De pe albumul "Partaj" ce mai ascultăm?
-Mai ascultăm un cântec numit "Duminică de ieri", versuri Romulus Vulpescu.
-Piesă pe care am ascultat-o este de pe ultimul... albumul cel mai recent.
-"Treisprezece clipe", aşa este, şi este reorchestrată.
-La "Treisprezece clipe" cine ţi-a făcut orchestraţiile?
-"Treisprezece clipe" este un album pe care l-am înregistrat în Craiova la care am lucrat cu un băiat de la conservator. Lucian Pârvu.
-Nici el nu era rău!
-Nu, nu era rău, dar nu era atât de bun ca "tatăl lui Sebastian"...
-Îl vom chema şi pe Neculai Constantin, "tatăl lui Sebastian", împreună cu Răul...
-Da, ei lucrează împreuna şi au făcut nişte piese extraordinar de frumoase pe care este păcat să nu le asculţi.
-Să precizez că este vorba despre Raul Cârstea. A fost coleg de Cenaclu cu voi o vreme.
-Aşa este.
-Piesa lui de rezistenţă era aceea cu "învăţătoarea mea din clasa-ntâia".
-Să nu-i spui că te pălmuieşte! Ştii că sunt piese cu care... Sunt pe fruntea ta, alea sunt! Spui Doru Stănculescu, spui "Ai, hai"...
-... spui Alifantis, spui "Decembre". Chiar îmi spunea într-o emisiune de folk de pe vremuri că a făcut piese mult mai bune, mult mai elaborate, mult mai deştepte, mult mai... "geniale", dar tot cu "Decembre" o să moară...
-Fiecare simte că are alte piese mult mai bune, dar dacă aşa s-a întâmplat...
-La tine "Copacii"...
-Da, sigur, scrie pe fruntea mea...
-Trebuie să le spun ascultătorilor (şi ai să vezi de ce o fac acum) gluma pe care am făcut-o în tabără la Calafat, acum doi sau trei ani. Am instituit Împreună cu Sorin Minghiat nişte diplome hazlii, ca să zic aşa...
-Tot felul de diploma năroade...
-Corect, corect! A fost, aşa, un fel de brainstorming Minghiat, Dinu Olăraşu, Dan Vană şi eu... Tu în anul acela luaseşi trofeul la Festivalul "Mamaia copiilor"...
-Da, făcusem, cum se spune în fotbal eventul. Luasem şi cupa şi campionatul. Adică am luat trofeele şi la creaţie şi la interpretare cu Noni Răzvan Ene, despre care, pe urmă, s-au auzit mult mai multe şi foarte bune. Ei, şi având eu şi un cântec "Un pachet de biscuiţi", mi-aţi acordat diploma "Mamaia biscuiţilor". Este o diplomă pe care o păstrez şi acum.
-Cum l-ai descoperit pe Noni?
-Mi l-a prezentat o... doamnă... foarte doamnă, Daniela Doroftei. Era copilul uneia dintre angajatele ei. Noni avea atunci opt sau nouă ani şi cânta senzaţional. El cânta la vârsta aia, opt ani, opt ani şi jumătate, când l-am cunoscut eu, cânta (îi plăcea foarte mult) piesa din repertoriul lui Marcel Pavel "Frumoasă mea", care este o piesă! De-abia o cântă...
-De-abia o cântă Marcel Pavel...
-Exact! M-a impresionat foarte mult şi am început să lucrez cu el. I-am dat câteva lecţii de chitară, pentru că, aşa cum spuneam, este bine să înveţi şi un instrument. Pe urmă el s-a transferat la un liceu de muzică şi am început să-i fac, oarecum, un repertoriu serios. Toată lumea are impresia că dacă sunt copii, sunt neapărat cretini şi la... doisprezece ani se mai joacă cu răţuştele. Nu, unii nu sunt... M-a impresionat foarte mult pentru că din tot ce îi dădeam să asculte, el alegea piese foarte grele şi ca interpretare şi ca înţelegere, piese profunde. La Mamaia el a câştigat trofeul la interpretare cu piesa "Într-o zi" compusă de Dinu Giurgiu pe versuri de George Tărnea (Dumnezeu să-i ierte!) şi la creaţie cu piesa mea "Mamă şi tată din îngeri"
-Hai să o ascultăm.
-Hai să o ascultăm şi să-l ascultăm şi pe Noni cum suna el acum trei ani, când oricum suna foarte bine. (...)
-Hai să revenim la ale noastre, la folk. Totuşi, merge cam încet cu revenirea de care vorbeam la început...
-Pentru că este un domeniu în care puţină lume investeşte, pentru că totul se face pe bani. În muzică folk investeşte destul de puţină lume. Este un fel de cerc vicios, aşa, din care nu se poate ieşi. Media este destul de puţin interesată de felul ăsta de muzică, dar eu sunt foarte optimistă şi cred că va fi mult mai bine în viitorii ani. Uite, noi tocmai vorbeam la începutul emisiunii că au început să funcţioneze tot felul de festivaluri, de spectacole, de iniţiative de a scoate discuri, de a face spectacole la mare, adică, parcă a început să se mişte câte ceva. Acuma, de ce nu se întâmplă mai mult decât se întâmplă în acest moment, nu prea mai este treaba noastră, a celor care facem muzica folk. Treaba noastră este să o facem şi, în rest, ar mai trebui să se mai ocupe şi alţii. Păi, da, ar trebui, numai că este destul de greu din moment ce, pe ascultătorii de folk, ceilalţi îi privesc, probabil, ca pe nişte ciudaţi.
-Se încearcă variante noi la piese de succes mai vechi... Uite-te, de exemplu, la Alifantis cu Zan...
-Acuma, după părerea mea, întreaga muzică a lui Nicu Alifantis este extraordinară. Sigur că fiecare îşi alege, noi am discutat puţin mai devreme, îşi alege varianta în care vrea să cânte, iar uneori...
-Ambalajul în care îşi vinde marfa.
-... ambalajul în care îşi vinde marfa şi probabil că unora li s-a părut mai atrăgător sau, în orice caz, mai bun ambalajul ăsta cu mai mult "zgomot", pentru că nu este atât de uşor să vii numai cu o voce şi cu o chitară şi să încerci să faci lumea atentă la tine.
-În concert depinde mult şi de sunetist...
-Sigur, întrucât în ultimii ani nu prea se mai cântă de-adevăratelea şi se face numai play back, aproape că nu mai sunt sunetişti de meserie. Mie mi s-a întâmplat la o cântare la care m-am dus cu chtara şi la care ei au fost foarte miraţi, adică să le dau C.D.-ul pentru că ei nu pot să facă sunet live, că ei nu ştiu... "Daţi-mi C.D.-ul." Zic: "Dom'le eu cânt aşa..." – "Ei, cântaţi aşa! Nu putem!" deci şi astea sunt problemele...
-Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte, sau erai la una dintre ediţiile festivalului de la Târgu Jiu. În 2000, parcă, Nicu Alifantis a încheiat festivalul şi a ţinut un recital o oră şi jumătate (nu exagerez) cu vocea şi chitara. Atât! Vreau să spun că s-a umplut piaţa de lume, iar la sfârşit au fost super încântaţi. Adică se poate, dar trebuie să fii Nicu Alifantis.
-Aşa este. Revenind la orchestraţii, la "Copaci fără pădure" am două variante. Pe casetă, pe "Singurătate", este numai cu voce şi chitară. Eu am vrut să pun pe C.D.-ul meu "Treisprezece clipe" şi "Copaci fără pădure". Este, de fapt, una dintre puţinele piese pe care le-am reluat pe albumul ăsta, pentru că merita să fie pe un C.D. şi am făcut o altă înregistrare. Şi la "Ilogica serenadă". Absolut toată lumea mi-a spus (şi eu sunt de aceiaşi părere) că este mai reuşită varianta de pe casetă. Acuma, asta este!
-Şi se mai întâmplă ceva: sunt multe piese reluate, remixate, dar, sigur că ai termenul de comparaţie. Mai este şi povestea asta.
-Aşa este. Ceea ce auzi prima dată...
-Este şi o chestiune psihologică. Sunt multe piese care ţi-au intrat în creieraş într-o primă variantă şi ai aşa, un şoc... Sau un şoc este prea mult spus, dar este greu să admiţi...
-... mai ales dacă ţi-au plăcut foarte mult atunci când le-ai ascultat prima dată este greu să mai accepţi...
-Eu am avut o mare surpriză cu Doru Stănculescu, "Shambala". Ăla chiar a fost un şoc. Este una dintre piesele care chiar îmi place foarte mult şi pe care, Sorin cu flautul avea de cântat foarte mult. Şi aud varianta de pe disc, cu orchestraţia lui Sterian, Dumnezeu să-l odihnească, în care nu exista flaut. Nu exista decât chitară, o tabla, iar partitura de flaut era făcută cu sitar. Superinteresant şi inteligent! Dar în primul moment nu-nţelegi ce-i acolo, ce se întâmplă... Înţeleg că lucrezi şi la un disc al tău, nu numai la cel cu "Partaj"
-Una-i una şi-alta-i alta.
-Le "partajezi"!... Am avut o remarcă uşor răutăcioasă, poate, dar era făcută cu mult drag. De ce toate piesele tale sunt triste? Triste ca mesaj. Pentru că tu, de fapt, eşti un om foarte tonic.
-Asta este o întrebare care mă înnebuneşte. Nu există emisiune, om, care să nu mă întrebe lucrul ăsta.
-Nu, ştii care-i povestea? Ascultând mai multe piese una după alta, ai senzaţia de monotonie...
-Eu cred că este o imagine falsă şi eu cred că un cântec de dragoste, chiar dacă vorbeşte despre despărţire... Adică, nu ştiu... Mai întâi că nu cred că tristeţea este un sentiment de care să te jenezi.
-Nu, Doamne fereşte!
-În al doilea rând, nu ştiu dacă manelele, care de fapt înseamnă... Acuma scuză-mă pentru exemplu dar este tot ce mi-a venit mai repede la îndemână. Manelele sunt nişte chestii triste. Se dă din buric, dar sunt triste. Vorbesc despre duşmani, despre despărţiri, despre...
-Şi eu vorbesc numai de monotonie. Atât!
-Măi, monotonia este una şi tristeţea este alta. A, tu vrei să spui că fiind toate cu mesaj...
-Cu acelaşi tip de mesaj, dacă vrei să zic aşa.
-Pe mine mă inspiră stările de... Eu creez mai bine când sunt nefericită. Creez! În jurul nostru i-adevărat că este foarte multă frumuseţe, dar este şi foarte multă durere. Este şi foarte multă suferinţă şi eu cred că un artist nu poate în operă lui, sau în creaţia lui să nu aducă şi din suferinţa de lângă el. Pentru că dacă treci, aşa, prin lume şi chiar nu vezi câta suferinţă este în jurul tău, înseamnă că treci degeaba. Adică pe mine... Când suntem veseli, bun, ne gâdilăm pe burtă şi ha, ha, ha, şi gata, şi-am terminat!
-Mă rog, este un punct de vedere. Eu pot fi de acord şi cu tine. Sigur, n-aş vrea să...
-... Adică vreau să-mi dai tu un exemplu de cântec vesel în muzică folk.
-Bun, eu mă refeream la modul în care tratezi tema. Uite, Nicu Alifantis, (pentru că l-am tot invocat), cu "Ce frumoasă despărţire". Eu când am auzit prima dată piesa am zis că a înnebunit grecu'. E o piesă... chiar săltăreaţă. I-adevărat că abia la sfârşit înţelegi de ce a construit-o aşa.
-O ştiu...
-Ei, asta vreau: să-mi dai şi alte stări, pe care eu le ştiu. Tu eşti mult mai tonică decât pari în cântece. Dacă cineva îţi ascultă piesele, nu că-şi taie venele - Doamne, fereşte! – Dar este... cum să-ţi spun, este uşor monoton...
-Bine, asta este muzica mea. Dacă nu-ţi place... poţi să nu mă mai chemi...
-Doamne, fereşte! Nu despre asta este vorba. Te-ai gândit să faci, nu ştiu, de exemplu... parodii?
-Nu, eu cred că fiecare... Uite, de exemplu, Dani Făt face parodie, da. De ce nu-I ceri şi lui Dani Făt să facă un cântec trist? Adică, fiecare se exprimă aşa cum crede el că se exprimă cel mai bine. Sigur că, eu pot să încerc să fac mâine un jazz, dar o să-mi iasă o prostie. Nu ştiu, nu mă pricep, nu simt. În felul ăsta le simt eu.
-Orchestraţiile te-ar ajuta să le mai diversifici? De exemplu, dacă ai lucra fiecare piesă cu altcineva, mă gândesc.
-Uneori orchestraţia te ajută. Dar vreau să mă întorc la ceea ce spuneam adineaori, că, în principiu aş vrea să rămân la folkul curat, la o chitară şi un text iar ceea ce este pe lângă ele eventual să ajute, să susţină linia melodică şi versurile, nu să-mi facă altceva din ele. Eu ştiu ce vrei tu să spui şi ştiu şi ce exemple vrei să-mi dai. Nu, nu vreau încă! Poate o să vreau peste doi – trei ani. Nu vreau! Vreau chitară şi voce.
-Ce face pe scenă Tatiana Stepa atunci când i se pune "blancul" cum zicem noi, când uiţi, sau ţi se întâmpla ceva de genul ăsta? Cum "te scoţi"?
-Păi, în general "te scoţi" că scoţi nişte cuvinte din burtă, care au sau nu au legătură cu cântecul (în general te străduieşti să aibă legătură), până când îţi vine... Mi s-a întâmplat şi mie. Ţi se şterge fişierul, şi asta la piese pe care le-ai cântat de sute de ori.
-Te ajută publicul...
-Da, te-ajută publicul...
-În sensul că îl laşi să cânte. Îmi aduc aminte de o poveste cu Ciocu' Vintilă, care se rănise o mână şi pe scenă se aşeza pe scaun, Evandro Rosetti sau Adrian Ivaniţchi făceau chitară, ceilalţi în jur, voci, iar el doar dădea tonul: "Un' te duci tu mielule..." şi făcea semn sălii să cânte mai departe... Asta era toată prestaţia lui... dădea doar intrările!
-Se mai întâmpla! Probabil că, cel mai... de proporţii lucru de genul ăsta care mi s-a întâmplat, dincolo de a uita unele versuri, ştii că în Cenaclul FLACĂRA eu eram Tatiana Filipoiu. Şi la un moment dat, de foarte mulţi ani, nu mai eram Tatiana Filipoiu, eram Tatiana Stepa. Asta a durat vreo zece ani. Am tot spus "Bună seara, sunt Tatiana Stepa..." Şi-ntr-o seară m-am dus la microfon şi am spus "Bună seara, sunt Tatiana Filipoiu". Toată lumea, toţi colegii mei s-au uitat... adică mă ţăcănisem la cap că nu mai eram de zece ani... Adică se întâmpla... nici acum nu îmi explic ce declicuri... de unde şi până unde...
-Două treimi din NOAPTEA TA aproape că s-au dus...
-... avem majoritate...
-... avem majoritate... Albumul tău personal, al treilea, când va fi gata? Sau lucrezi concomitent şi la el şi la "Partaj"?
-Da, lucrez la ambele, dar primul aş vrea să iasă "Partaj"-ul. Despre celălalt nu ştiu să spun. Mai bine să nu fac promisiuni pe care să nu mi le pot ţine. Sigur că, mi-aş dori cât mai repede. M-am apucat şi de orchestrat şi de înregistrat, numai că, aşa cum ţi-am spus, am făcut o pauză de alăptat... tatăl lui Sebastian.
-Făceam socoteala că noi ne ştim de aproape treizeci de ani. Ne-am întâlnit la Ateneul Tineretului. Ce a însemnat pentru tine episodul Ateneul Tineretului?
-Păi, a cam fost începutul pentru mine. Un loc în care se întâlnea lume multă şi bună, se făceau spectacole foarte frumoase, se făceau seri foarte frumoase... s-au legat prietenii, uite, de zeci de ani de zile... S-au mai legat şi căsătorii, pe-acolo, mă rog, nu tot de atâta ani, dar a puţini au continuat. Fost locul începuturilor. Acolo am început să cânt în public.
-Era şi o şcoală, pentru voi, ăştia care eraţi mai mici, ca să zic aşa...
-Era şi o şcoală, aşa este.
-Am mai spus asta: prin trupa aceea, prin Cenaclul ATELIER '77, pe care îl păstorea Costel Popovici (Dumnezeu să-l odihnească!) au trecut un Nae Caranfil – ulterior regizor, Cristian Rotaru, Marina Procopie, Carmen Enea. - ulterior actori, Vlad Teodorescu, Ilie Stoian, Teo Şerbănescu – ulterior ziarişti, Alex Ivanov, acum pictor... sunt o grămadă. Sunt o grămadă care s-au format, mai mult sau mai puţin, şi acolo. Păcat că, dintre cei care cântau au fost mai puţini.
-Aşa este. Se făceau nişte spectacole nemaipomenite. Nişte seri nemaipomenite. Ţin minte că acolo a cântat, chiar înainte de a apărea la televiziune, cred, Elena Cârstea. Ea a apărut la televizor într-o emisiune în care, de fapt, nu s-a văzut cine cântă. Cânta o piesă în limba engleză, cred că ceva din repertoriul Oliviei Newton John, o piesă foarte cunoscută, şi semăna extraordinar de tare. Îmi aduc aminte foarte bine, abia la sfârşit o arătau şi se vedea că, de fapt, era o fetişcană... Nu mai ştiu cine a adus-o la Ateneul Tineretului, oricum, practic, ea acolo a cântat pentru prima oară în Bucureşti, pentru că emisiunea urma să fie difuzată pe post abia a doua sau a treia zi... Aşa ţin eu minte, sau cel puţin aşa îmi place mie să cred... Multă lume bună a fost adusă acolo...
-Ei, uite că e cam gata, din păcate... Trebuie să ne despărţim. Ce să zic? Iţi mulţumesc pentru noaptea asta, multă sănătate si baftă mare in continuare. Aştept albumele şi te aştept şi împreună cu Magda, dacă vine prin Bucureşti.
-Sigur, cu mare drag.
-… şi baftă mare în continuare.
-Mulţumesc pentru invitaţie, mulţumesc pentru tot…
-… şi fără… ploi, fără…
-… fără tristeţe, vrei tu să zici. Da, să rămână numai tristeţea din cântece. Măcar dacă ar fi aşa…
Radio BUCURESTI – "Noaptea ta"(iulie 2005)
MĂRGĂRITARUL ŞI PORCII
Când am făcut interviul, deja ştia ce o asteaptă. Şi mulţi dintre noi, aflasem. Tocmai de aceea mă uimea optimismul ei lucid. Încerca să se lupte cu boala opunându-i normalitatea. Nu ştiu ce gânduri o vizitau în ascunsul minţii. Probabil că nu dintre cele mai vesele. Cert este că, îşi păstase aceiaşi imagine publică. Şi nu era nimic jucat, nimic fals în asta. Nu era un teatru ieftin. Nu, aşa simţea că trebuie să facă. Până foarte târziu, cred că nici nu a crezut într-un final atât de apropiat. De aici şi ritmul, repet, normal pe care nu-l abandonase. Cântâri, două albume în lucru sunt argumentele pe care mă bazez când afirm asta.
Habar n-am ce să mai spun (sau să scriu) despre ea. Nu pentru că nu aş avea ce, dimpotrivă, sunt zile ş nopti de povestit. Zile şi nopţi pline de cântec, de nesfârşite partide de bridge sau pur şi simplu de cuvinte. Mi-e teamă însă de penibil. Nu îmi place să fiu patetică şi nici să mă comport conform principiului “despre morţi numai de bine”, sau ceva în sensul ăsta.
Tocmai de aceea, vreau să fac de la început o mărturisire care, poate, îi va contraria pe mulţi: nu am fost niciodată şi nici acum nu sunt, ceea ce se cheamă o mare fană a Tatianei Stepa. Rar şi puţin mi se face dor de muzica ei. Asta în ciuda faptului că pe la inceputurile ei bucureştene unele dintre compoziţii s-au repetat sau au fost create şi în prezenţa mea. Aş spune, fără falsă modestie, unele chiar cu contributia mea. Vezi, de exemplu “Nu ştiu niciodată”, piesă apărută sub acest titlu pe albumul postum.
Mă opresc puţin. Fac aici o paranteză, pentru că simt nevoia să mă explic. Prin anii ’80, când ne-am cunoscut era ca şi obligatoriu să ai în repertoriu cântece cu texte aşa-zis patriotice. Evident, ele se interpretau cu precădere în concursuri şi festivaluri. Normal! Foarte rar spre deloc, oricât de talentat ai fi fost, puteai aspira la un premiu sau măcar la un loc pe podium, dacă nu te supuneai acestei condiţii, mai mult sau mai puţin explicite. În altfel de spectacole nu le auzeai decât la… vizionare. Ei, Tatiana avea ca text la cântecul respectiv celebrul poem a; lui Octavian Goga, “Noi”. Cel cu “La noi sun codrii verzi de brad…“ etc. Prietenului nostru comun i-a plăcut foarte mult linia melodică şi tocmai de aceea, ca să poata fi cântată în orice context, mi-a sugerat să-I fac un alt text. Ceea ce am şi executat. I-am dat titlul “Nedefinit”. Pe C.D. a fost botezată “Nu ştiu niciodată” (primul vers din refren), cu Tatiana ca autoare şi la muzică şi la text. Fetele care au alcătuit albumul mi-au spus că au găsit cântecul în calculatorul ei fără nici o coordonată. Mi se pare chiar plauzibil, pentru că îmi spusese că va face parte din următorul ei proiect. Cu siguranţă că era numai o înregistrare – ghid care, ulterior, să meargă la orchestrat. Încă un argument tot în acelaşi sens: din punct de vedere tehnic, este cea mai slabă înregistrare de pe disc. Practic nu era nimic finisat sau măcar în lucru, ci o schiţă şi atâta tot. Oricum, sincer, pe mine m-a emoţionat când am descoperit-o şi le mulţumesc fetelor pentru existenţa ei pe acel album. Din câte ştiu, mai era cel puţin un cântec la care alesese un poem de-al meu. Am vorbit despre asta într-o pauză, chiar atunci, la radio, în 2005 când am făcut emisiunea cu ea. Din păcate, nu le-am auzit niciodată. Erau încă în lucru şi îmi promisese ca mi le arată după ce le definitivează. Mi-a spus ce poezii alesese, dar nu am atâta imaginaţie să îmi inchipui cum ar fi sunat…
Spuneam că niciodată nu am îmbrăţişat cu prea mare entuziasm muzica Tatianei. Vorba ei: “ce să fac, fată, dacă nu mă străbate, nu mă străbate”. De ce nu? Poate tocmai pentru că o cunoşteam destul de bine. Chiar dacă ani buni de zile nu ne-am mai întâlnit (aşa a fost să fie, nu din alte motive), cel puţin din curiozitate, i-am urmărit drumul. În mare ştiu prin ce a trecut şi înţeleg foarte bine de ce cântecele ei sunt aşa cum sunt…
Şi am mai înţeles un lucru: că sensibilitatea ei era dăruită de multe ori celor cărora nu o meritau. Avea nevoie de tandreţe sau măcar de un umar pe care să ştie că se poată sprijini. Nu neapărat material, cât, mai ales sufleteşte. Au fost destui care au profitat de trăirile ei omeneşti şi artistice. Le-au exploatat, de-a dreptul! Şi-au cocoţat propriile dorinţe (meschine de cele mai multe ori) pe fragilitatea dinăuntrului ei. De aici şi titlul pe care l-am dat, referirea la proverb. Prietenii ei adevăraţi ştiu ce spun.
Povestea a fost cam aşa: era prin 1979, spre sfârşitul anului, parcă. Pe vremea aceea făceam parte din Cenaclul “ATELIER ‘77” de la Ateneul Tineretului., cenaclu condus de Constantin Popovici. Pentru cei care nu ştiu, Ateneul Tineretului era una dintre casele de cultură din subordinea U.T.C.-ului. Într-un atare context, bine-nteles ca eram obligati să participăm pe la tot felul de faze ale Cântarii Romaniei şi alte competiţii cultural-propagandistice.
După o asemenea manifestare la care eu lipsisem, un coleg (bun prieten şi ulteriorul ei soţ) din gaşca “cantăcioşilor” îmi spune că a descoperit o puştoaică posesoare de supervoce. O ascult şi îmi place şi mie teribil de mult. Nu peste multă vreme reuşim să o “racolăm” de la concurenţa şi să o aducem la noi in trupă. Duo-ul era gata. Cu ea, compoziţiile lui se îmbogăteau nu numai cu încă o voce, dar şi cu o a doua chitară. În plus, şi unele dintre piesele ei care au intrat in repertoriul comun, sunau foarte bine. Deveneau aşa, mai îmbrăcate, mai bogate.
Tatiana Stepa aterizase dintre vagoneţii plini de cărbune proaspăt scos din mină, aici, în Capitală. Uşor descumpănită, poate, de diferenţa de agitatie si tumult dintre Lupeniul ei minier şi natal şi Bucureştiul “cu de toate” era elevă la liceul de arhitectura si constructii. Poate nu intamplator (acum mă gândesc) în vecinatate, pe aceiaşi stradă era şi liceul de muzică. O apropiere şi în biografia ei, pentru că, în copilărie, cum vorbeam şi în interviu, făcuse vioară.
În scurt timp, prin forţa lucrurilor, ne-am apropiat foarte mult. La un moment dat, cam preţ de o vară, chiar a locuit la mine.
Ştiu că nu mă dă coerenţa afară din casă. Îmi cer scuze, dar iar simt nevoia unei paranteze. În Bucureşti, Tatiana n-a avut niciodată o casă a ei. Pe vremea cealaltă îîncepuse să îşi facă un nume. În consecinţă (foarte important), s-au adăugat şi aşa-zis prieteni cu relatii sus-puse. Credeţi că a interesat pe cineva? Nu. Nici mai târziu, “după“ nu s-au schimbat lucrurile. În afară de promisiuni… A stat pe te-miri-unde până n-a mai fost… nevoie. Cum adică, n-a avut ea bani măcar de-o garsonieră? - ar zice unii. Ei, bine, nu. Motivul este foarte simpu: a crescut singură un copil şi şi-a ajutat familia (destul de numeroasă şi deloc înstărită) de la Lupeni. Punct!
Revin: cu cei şapte ani de-acasă făcuţi la zi, nu la fără frecvenţă, şi cu o mare ambiţie de a-şi demonstra calităţile, punea multă pasiune în ceea ce făcea. Era ca un bureţel care absorbea orice informaţie utilă. Iar noi, cu mare drag, îi puneam la dispoziţie tot ce aveam: discuri, casete, cărţi…
Asta cam până prin '81, parcă, atunci când, casătoriţi fiind ei şi proaspeţi părinţi de Cătălin, s-au mutat la Făgăraş. Nici o veste multă vreme. După ceva ani, redescoperit-o pe Tatiana ascultând "Radiocenaclu" (sau "Valori ale muzicii tinere", sau cum se mai numea), debutând chiar cu una dintre pielele lor de succes din perioada lor anterioară, "Doină", pe versurile unui prieten comun, Adrian Gavrilă. Am urmărit constant evoluţia ei fără să comunicăm. Ba, parcă, am stat de vorbă o singură dată câteva minute în culise la Polivalentă. Inflorise. Tot ce însemna ea în acel moment respira, degaja înflorire. Simţeai că asta şi-a dorit şi a şi realizat! Mai târziu, când stăteam de vorbă despre perioada aceea, mereu îmi reproşa că nu ţin cu generaţia de folk-isti din care şi ea făcea parte. Mă certa că m-am cantonat la ai mei, la “clasici”. Avea impresia că nu-i difuzez suficient şi pe ei. Încercam să-i demonstrez cu argumente că nu este aşa. Nu-i subestimam, ci doar consideram că generaţia Stepa, Olăraşu, Imre, Buică şi ceilalţi au avut o mare neşansă. Aş putea-o numi cronologică. Ei s-au născut (ca artişti) cum nu se poate mai prost, în anii în care muzica folk căzuse în derizoriul propagandei. “Bine că aţi fost voi deştepţi şi disidenţi!” – se bosumfla ea.
După ‘90, am început să ne şi vedem destul de des. Cântari, spectacole, festivaluri, interviuri, emisiuni… La un moment dat, înainte de a scoate prima casetă ("Singurătate" se numea) îmi aduc aminte că mi-a dat să ascult materialul şi "să-mi dau cu părerea". Nu mi-a plăcut şi, pe cinstite, i-am şi spus-o. Era prea mare discrepanţa între omul tonic, de spirit şi "cu vorbele la el", cum se spune şi tristeţea, tragismul, pe alocuri, din cântece. Exemplele ar fi cu sutele, cu miile. Unul care îmi vine în minte acum. Într-o iarnă veneam, de la Giurgiu, parcă. Drumul era îngrozitor de prost. După ce că era plin de zăpadă, se pusese şi o ceaţă de nu se vedea nimic la câţiva metri mai departe. Mai era şi în toiul nopţii şi şoferul, atent, mergea foarte încet. La un moment dat o auzim: “Tibi, nu mai bine mă dau eu jos? Hai că merg în faţa maşinii, să vezi pe unde să o iei. Poate ajungem mai repede.” Asta este, aşa, doar o mostră. Au fost multe şi mult mai tari, mai pline de umor sau ironie.
Ei, pe măsură ce am început să-mi completez golurile în ceea ce privea biografia ei din anii din urmă, am şi înţeles-o (zic eu) cu adevărat. Că nu i-a fost uşor, este de-acum notoriu. Că a trebuit să facă şi gesturi putând fi citite drept compromisuri, poate. Dar, (eu cel puţin) nu le-am considerat niciodată ca fiind astfel şi nu am judecat-o niciodată. Dacă au fost, au fost NECESARE! Nu vreau să mai dezvolt subiectul pentru că nici nu-mi face placere şi nici nu ar ajuta la nimic.
Pe de altă parte,nici nu sunt din categoria celor care nu de mult strâmbau din nas auzindu-i numele sau piesele iar acum, DUPĂ, se bagă în seamă dându-se loviţi de compasiune şi prietenie.
În rest, iertaţi-mă că îmi permit să rămân la propria mea imagine în ceea ce o priveşte pe Tatiana!
Teodora Ionescu
17 februarie 2014
Din volumul de debut BOALA VINDECĂRILOR la Editura TIBO în iunie 2013
NEDEFINIT
Dacă vorbesc cu ochii tăi
ei sunt speranţă sau minciună
sau dacă noapte e în ei
nici luna nu le stă cunună?
Nu ştiu niciodată
ce cântec te cheamă
ce suflet de rouă
spre mine te îndeamnă
nu ştiu niciodată
când dorul mă prinde
şi braţelor tale
ce freamăt mă mai vinde.
De sunt unduitoare căi
şerpuitor când se adună
se-aştern tăceri cu paşii grei
sau în adâncuri e furtună?
Nu ştiu niciodată
ce cântec te cheamă ...
Un trunchi de toamnă poate sunt
robind cu aur tot rotundul
zădărnicind un dram de vânt
sau adevărul desluşindu-i?
Nu ştiu niciodată
ce cântec te cheamă...
Teodora Ionescu
Tatiana Stepa
Biografie
Data naşterii: 21 aprilie 1963, Lupeni, judeţul Hunedoara
Data decesului: 7 august 2009
Profesie: compozitor, textier, interpret
Instrumente: chitară, vioară
Activitate:
-a cântat prima dată pe scena când era la grădiniţă
-în copilărie a urmat cursuri de balet, vioara (8 ani, ca instrument principal) şi pian
-a făcut "Liceul de Arhitectura" din Bucureşti
-în septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, a debutat în Cenaclul Flacăra cu un cântec numit "Doină", rămânând în componenţa acestuia până în anul 1985,
-din anul 1992 până în anul 1996, a fost membră a Cenaclului "Totuşi Iubirea", participând la peste 2.000 de spectacole, atingând un maxim de 50.000 de spectatori la un concert aniversar de la Galaţi
-a cântat singura, apoi împreună cu Magda Puskas au format grupul Partaj
-după interdicţia din 1985 a "Cenaclului Flacăra" a lucrat vreme de 11 ani în mina Lupeni, apoi, ca tehnoredactor de carte, la Bucureşti
-din anul 1996 până în prezent a mai susţinut peste 1.000 de spectacole
Turnee: Italia, Germania, Franţa, Republica Moldova, Bulgaria.